Ianuarie: weeee un nou an, examen, examen, restanta, laptop, examen, laptop, laptop, laptop
Februarie: laptop, laptop, examen, restanta, bursa, bursa, dresda, laptop
Martie: Dresda, dresda, ddro, Alex, Irina, Cristina, diploma, laptop, Roxana, Ioana, Dana, Flavius, dresda
Aprilie: Dresda, Irina, Cristina, Alex, Cipri, Alex, Flavius, Roxana, Dana, Ioana, Salitos, mici, laptop, Flatout2, diploma, Mihai, Helen, Martina
Mai: Dresda, diploma, Mihai, Flavius, Alex, Cipri, Flatout 2, Salitos, mici, Martina, diploma, diploma
Iunie: Timisoara, diploma, banchet, diploma, absolvire, e-jobs
Iulie: Timisoara, camin, e-jobs, Feige, Continental, Siemens, Ferchau
August: Timisoara, camin, Siemens, Team building, Kai, Erika, Tavi, Dani, Liviu, Seba, Cata, Marcel, Feri, Adrian, Ferchau(?)
Septembrie: Timisoara, camin, Siemens, admitere master, Ferchau(?)
Octombrie: Timisoara, Siemens, Master, Kai, Erika, Tavi, Dani, Liviu, Seba, Cata, Marcel, Feri, Adrian, Werner
Noiembrie: Timisoara, Siemens, Master, Sanda(-), Ferchau(?)
Decembrie: Timisoara, Continental, Master, Sanda(-), Ferchau!
Un an bun... no complaints.
Era destul de usor sa fie totusi bun dupa 2005 si 2006.
Ganduri pentru 2008?
Continental(?), Master(?), Germania, Karlsruhe, Sanda(?)...
Se va ridica oare 2008 la nivelul lui 2007?
Friday, December 21, 2007
Wednesday, August 1, 2007
Thursday, July 19, 2007
Parasite
They say you remember life from the happy pictures you make and keep. They also say that life is actually all that inbetween... the time from one happy snapshot to another.
There are times in life when you doubt the choices you made, times you wish you could take things back; things you did, things you said, things you chose. But after such times there come others when you finally find your peace with the past, you choose to live the future you made for yourself, you embrace the path that lies before you.
Still, it's not always an easy, smooth and short transition from one state of mind to the other. You often find yourself halfway there and then turning back, wondering, doubting... And, not rarely, you get caught up in the waiting phase. You accept, embrace, do everything it takes and then just wait... wait for it to finally hit you. You sit there doing nothing, waiting for the right moment, for that happy snapshot wich gets you one step further along your way.
It's times like these, when you just sit and think, that you realise the real wrong turns you've taken. You look at the route up to the present and see all the beautiful places you've missed by being who you have been.
The wait - time actually - is capable of the weirdest things; it can mess with your head in more than one way. It can be a great healer or it can be the worst killer, whether it's body or mind it works on.
I'm waiting. It gives me time to think, to analyse. I now see the things I wished for, and then the things I got among those, and - at the end - the things I really wanted from all those I wished for. Talk about missing out.
Sure you get a lot of stuff. And you enjoy most of it. But you start seeing the things wich are really important; things that pass right by you, that you might even have had and have given up.
There's the common saying "win some, lose some", and then there's physics to tell us that nothing is gained, nothing is lost, all is transformed. Fits the waiting game too. You start thinking about the right things but you don't really do anything. Sure, you eat, you breathe, you sleep but then, you don't really accomplish anything while you wait. You're just a parasite. You live off someone or something else until that moment when you actually start doing whatever it is you were waiting to do.
Damn it all to hell... seems like i'm falling back into doubt. Well, I can always get back to the waiting. That's the great - and at the same time, frightening - part of waiting... It will always be there for you to find and live, no matter what it is that has to happen.
There are times in life when you doubt the choices you made, times you wish you could take things back; things you did, things you said, things you chose. But after such times there come others when you finally find your peace with the past, you choose to live the future you made for yourself, you embrace the path that lies before you.
Still, it's not always an easy, smooth and short transition from one state of mind to the other. You often find yourself halfway there and then turning back, wondering, doubting... And, not rarely, you get caught up in the waiting phase. You accept, embrace, do everything it takes and then just wait... wait for it to finally hit you. You sit there doing nothing, waiting for the right moment, for that happy snapshot wich gets you one step further along your way.
It's times like these, when you just sit and think, that you realise the real wrong turns you've taken. You look at the route up to the present and see all the beautiful places you've missed by being who you have been.
The wait - time actually - is capable of the weirdest things; it can mess with your head in more than one way. It can be a great healer or it can be the worst killer, whether it's body or mind it works on.
I'm waiting. It gives me time to think, to analyse. I now see the things I wished for, and then the things I got among those, and - at the end - the things I really wanted from all those I wished for. Talk about missing out.
Sure you get a lot of stuff. And you enjoy most of it. But you start seeing the things wich are really important; things that pass right by you, that you might even have had and have given up.
There's the common saying "win some, lose some", and then there's physics to tell us that nothing is gained, nothing is lost, all is transformed. Fits the waiting game too. You start thinking about the right things but you don't really do anything. Sure, you eat, you breathe, you sleep but then, you don't really accomplish anything while you wait. You're just a parasite. You live off someone or something else until that moment when you actually start doing whatever it is you were waiting to do.
Damn it all to hell... seems like i'm falling back into doubt. Well, I can always get back to the waiting. That's the great - and at the same time, frightening - part of waiting... It will always be there for you to find and live, no matter what it is that has to happen.
Sunday, June 17, 2007
What do YOU do?
What do you do when you feel a lot of the decisions you made weren't the right ones? When braking up with someone on purpose and based on reason and logic turns out to be braking up with the single person that ever cared as much about you as you did about her, the person you spent your greatest years and went through some of the roughest times with.
What do you do when you are at a crossroads? When you have come down the path you wanted and got to it's end and now you stand baffled at the enormity of the ANYTHING that lies before you.
What do you choose now, when you feel the only person that will ever fully understand you is drifting out of reach in her own new world and you made a choice that will keep you two apart for another good couple of years? Would YOU dare to hope to win her back after all that time? Would she still be the same person? Would you still like her, enjoy her, hear her, smell her, trust her, comfort her, disagree with her, hate her, despise her the way you loved to in the past? Would she even want that?
Would you hope to find someone that you could get even remotely as close with as you were with her?
Or would you just try to be a good friend, help as much as you can and hope that all the problems go away "because you've earned it"?
What do you do when your heart says "screw the brain" and the brain goes "fuck that heart"? When you know you shouldn't do anything but you desperately want to, nevertheless.
What do you do when you see that someone's in a jam and you want to help but you just can't because you're just not in THAT PLACE anymore?
I think I need to invest in something productive right know... anyone know any good pimps?
What do you do when you are at a crossroads? When you have come down the path you wanted and got to it's end and now you stand baffled at the enormity of the ANYTHING that lies before you.
What do you choose now, when you feel the only person that will ever fully understand you is drifting out of reach in her own new world and you made a choice that will keep you two apart for another good couple of years? Would YOU dare to hope to win her back after all that time? Would she still be the same person? Would you still like her, enjoy her, hear her, smell her, trust her, comfort her, disagree with her, hate her, despise her the way you loved to in the past? Would she even want that?
Would you hope to find someone that you could get even remotely as close with as you were with her?
Or would you just try to be a good friend, help as much as you can and hope that all the problems go away "because you've earned it"?
What do you do when your heart says "screw the brain" and the brain goes "fuck that heart"? When you know you shouldn't do anything but you desperately want to, nevertheless.
What do you do when you see that someone's in a jam and you want to help but you just can't because you're just not in THAT PLACE anymore?
I think I need to invest in something productive right know... anyone know any good pimps?
Monday, June 4, 2007
"Nu pot sa cred... suntem din nou in Timisoara!"
Incep postul asta cu versurile arhicunoscute ale formatiei Phoenix din melodia "Timisoara".
Motivele sunt 2 la numar:
1. Imi place f. mult melodia respectiva.
2. Vineri, 1 iunie ACDC [anu' cristos dupa curent], dimineata am aterizat in Timisoara dupa 3 luni petrecute cu o bursa Erasmus in Germania, la Dresda.
In urma punctului 2 postul asta ar putea sa se intinda pe cateva zeci de aliniate dar sunt sigur ca nu voi ajunge asa departe. Ceea ce vreau sa pun pe hartie [figurativ vorbind] se rezuma la perceptia diferentelor dintre viata de acolo si cea de aici.
Am ajuns acolo la inceputul lui Martie si, evident, incet-incet, am observat care sunt aspectele care deosebesc cotidianul din Dresda de cel Timisorean [sau romanesc for that matter]. Dar cu toate astea nu am fost impresionat de nimic. Curatenia, ordinea manifestate prin aspecte multiple si uneori subtile s-au integrat f. repede in viata mea si au ajuns sa faca parte din firesc.
Au trecut cele 3 luni de sedere acolo, timp in care am facut de toate... chefuri, baruri, drumetii, vizite, studiu, discutii pe diferite teme. A venit vremea sa ma intorc pe plaiurile mioritice pentru a sustine licenta si a termina odata pentru totdeauna facultatea.
Stiti cum e... omul nu observa binele, numai răul [coincidenta cu numele unui prieten ma obliga sa folosesc diacriticul] sau altfel spus - trecerea de la rau la bine este uneori neobservata dar revenirea la rau este foarte dureroasa.
Ei bine exact asta am simtit eu cand am calcat pe pamant timisorean respectiv romanesc.
Si ca sa o luam incet in pas de plimbare:
- momentul zero, aeroportul din Timisoara; problema = nu exista exchange office in aeroport, sau daca exista nu are program non-stop [cum au barul si cafeteria]
- momentul T1, caminul C11; problema = in februarie ni s-au schimbat geamurile si s-a pus tamplarie PVC, toate geamurile, ramele si pervazurile vechi au fost aruncate pe paliere si ingramadite in fumoar; spre mirarea mea le-am gasit la sosire in exact aceleasi pozitii in care le-am lasat acum 3 luni cand am plecat. In toate celelalte camine deseurile fusesera scoase din camin in maxim o luna de la efectuarea lucrarilor... la noi NU! fgm :P
- momentul T1.5, gara Timisoara Nord; problema = cersetori nerusinat de insistenti. Cum sa vina acelasi tigan de 4 ori in 3 minute sa imi ceara o mie??!?!? Si asta la fiecare om de la coada. Ca sa nu mai vorbim ca nici macar nu s-a adaptat la noua moneda nationala... Cum sa ceri o mie de lei???? Geez!...
- momentul T2, acceleratul 1837 Timisoara-Iasi, vineri, 1 iunie; problema = dupa o serie de opriri inopinate ajungem in Ilia unde stationam fara motiv aparent timp de peste 45 de minute. Trebuie sa sune unii din calatori rudele aflate acasa pentru a afla ca intre Ilia si Deva sunt deraiate vagoane ale unui tren marfar si traficul feroviar e blocat pe termen nelimitat. Nimeni nu a venit sa anunte lumea. Coboram din tren si naşul, bine mersi, statea langa locomotiva si freca menta, in loc sa dea o tura prin tren si sa explice tuturor pe scurt ce se intampla. Concluzia: in cel mai pur stil proverbial romanesc m-am innecat ca tiganul la mal... am parcurs 1800km sa ajung acasa si la ultimii 20 m-am impotmolit.
- momentul T3, duminica, 3 iunie; problema = microbuzul cu care urma sa ma intorc la Timisoara a facut o rezervare in plus fata de numarul de locuri.. JUST GREAT!... am stat pe un taburet sprijinit cu spatele de o bara pe drumul Deva-Timisoara [asa cum il stiti cu totii], macar am stat in fata langa sofer chit ca mi-am rupt spatele.
Well, enough ranting for now! Ne auzim cand ne vedem si spor la click!
Motivele sunt 2 la numar:
1. Imi place f. mult melodia respectiva.
2. Vineri, 1 iunie ACDC [anu' cristos dupa curent], dimineata am aterizat in Timisoara dupa 3 luni petrecute cu o bursa Erasmus in Germania, la Dresda.
In urma punctului 2 postul asta ar putea sa se intinda pe cateva zeci de aliniate dar sunt sigur ca nu voi ajunge asa departe. Ceea ce vreau sa pun pe hartie [figurativ vorbind] se rezuma la perceptia diferentelor dintre viata de acolo si cea de aici.
Am ajuns acolo la inceputul lui Martie si, evident, incet-incet, am observat care sunt aspectele care deosebesc cotidianul din Dresda de cel Timisorean [sau romanesc for that matter]. Dar cu toate astea nu am fost impresionat de nimic. Curatenia, ordinea manifestate prin aspecte multiple si uneori subtile s-au integrat f. repede in viata mea si au ajuns sa faca parte din firesc.
Au trecut cele 3 luni de sedere acolo, timp in care am facut de toate... chefuri, baruri, drumetii, vizite, studiu, discutii pe diferite teme. A venit vremea sa ma intorc pe plaiurile mioritice pentru a sustine licenta si a termina odata pentru totdeauna facultatea.
Stiti cum e... omul nu observa binele, numai răul [coincidenta cu numele unui prieten ma obliga sa folosesc diacriticul] sau altfel spus - trecerea de la rau la bine este uneori neobservata dar revenirea la rau este foarte dureroasa.
Ei bine exact asta am simtit eu cand am calcat pe pamant timisorean respectiv romanesc.
Si ca sa o luam incet in pas de plimbare:
- momentul zero, aeroportul din Timisoara; problema = nu exista exchange office in aeroport, sau daca exista nu are program non-stop [cum au barul si cafeteria]
- momentul T1, caminul C11; problema = in februarie ni s-au schimbat geamurile si s-a pus tamplarie PVC, toate geamurile, ramele si pervazurile vechi au fost aruncate pe paliere si ingramadite in fumoar; spre mirarea mea le-am gasit la sosire in exact aceleasi pozitii in care le-am lasat acum 3 luni cand am plecat. In toate celelalte camine deseurile fusesera scoase din camin in maxim o luna de la efectuarea lucrarilor... la noi NU! fgm :P
- momentul T1.5, gara Timisoara Nord; problema = cersetori nerusinat de insistenti. Cum sa vina acelasi tigan de 4 ori in 3 minute sa imi ceara o mie??!?!? Si asta la fiecare om de la coada. Ca sa nu mai vorbim ca nici macar nu s-a adaptat la noua moneda nationala... Cum sa ceri o mie de lei???? Geez!...
- momentul T2, acceleratul 1837 Timisoara-Iasi, vineri, 1 iunie; problema = dupa o serie de opriri inopinate ajungem in Ilia unde stationam fara motiv aparent timp de peste 45 de minute. Trebuie sa sune unii din calatori rudele aflate acasa pentru a afla ca intre Ilia si Deva sunt deraiate vagoane ale unui tren marfar si traficul feroviar e blocat pe termen nelimitat. Nimeni nu a venit sa anunte lumea. Coboram din tren si naşul, bine mersi, statea langa locomotiva si freca menta, in loc sa dea o tura prin tren si sa explice tuturor pe scurt ce se intampla. Concluzia: in cel mai pur stil proverbial romanesc m-am innecat ca tiganul la mal... am parcurs 1800km sa ajung acasa si la ultimii 20 m-am impotmolit.
- momentul T3, duminica, 3 iunie; problema = microbuzul cu care urma sa ma intorc la Timisoara a facut o rezervare in plus fata de numarul de locuri.. JUST GREAT!... am stat pe un taburet sprijinit cu spatele de o bara pe drumul Deva-Timisoara [asa cum il stiti cu totii], macar am stat in fata langa sofer chit ca mi-am rupt spatele.
Well, enough ranting for now! Ne auzim cand ne vedem si spor la click!
Tuesday, May 22, 2007
Monday, May 7, 2007
Doar in trecere...
Nu mi-am batut capul cu un nou post inca si nici nu stiu cand o sa apuc dar in calatoriile mele prin eter am dat peste un articol care, sper, imi va schimba perceptia asupra lucrurilor pe care le am de facut.
Il recomand cu caldura tuturor celor care au devenit asi in arta amanarii. Cititi cu placere!
Il recomand cu caldura tuturor celor care au devenit asi in arta amanarii. Cititi cu placere!
Monday, April 30, 2007
Ce-i mult strica! Sau?!?!...
Un lucru care m-a pus la un moment dat pe ganduri a fost sensul profund al acestei expresii...
Ni se arunca deseori aceasta fraza inca de cand suntem copii si ne intindem la joaca prea mult sau mancam prea multa ciocolata sau bem prea mult suc.
Perceptia generala este ca excesele de orice fel nu sunt sanatoase. Nu atat fizic [pentru ca la asta se refera cel mai des] cat psihic prin dezechilibrele pe care le provoaca. Am sa sustin aceasta afirmatie cu 3 exemple simple in care probabil ca multi se pot regasi:
Exemplul 1 - Trisatul....
Cu totii am jucat la un moment dat in viata un joc pe calculator, am ajuns intr-un punct in care dificultatea sa depaseste capacitatile noastre corelate cu doza de chef de a starui in rezolvarea unui puzzle, uciderea unui monstru sau - de ce nu? - castigarea unei curse. In momentele acestea iti doresti uneori sa ai la dispozitie un instrument ajutator care sa iti usureze munca. Aplauze va rog pentru ... cheat-uri! Acel "dirty little helper" care sa ne faca viata un strop mai usoara.
Efectul? Indicii ascunse sunt relevate, arma are gloante infinite respectiv tubul de nitrous e tot timpul plin...
Cred ca in momentul asta v-ati prins incotro bat. Apare excesul, utilizarea fara limite a unui element gandit ca fiind limitat in joc; dispare farmecul jocului odata cu dezechilibrul dintre problema de rezolvat si mijloacele puse la dispozitie. Un element gandit sa fie folosit rar, sa aiba o anumita importanta in joc, cade in banalitate la fel cum farmecul unei lalele paleste cand o vezi intr-o sera din Olanda alaturi de alte mii.
Exemplul 2 - mp3...
Sa vedem, cati dintre voi mai au in casa un casetofon? Nu combina muzicala, nu boombox cu CD player... ci casetofon cu radio in cel mai fericit caz. Sau - ca sa atac problema din alt unghi - cand ati auzit ultima oara termenul de walkman?
Era o vreme in care casetele audio erau unul din cele mai comune mijloace de transport si pastrare a melodiilor, o vreme in care domneau "Side A", "Side B", 60', 90', FFWD, REW. Omul de rand avea acces oarecum limitat la cantitati mari de muzica [sau orice material audio for that matter] in primul rand datorita tehnologiei, a spatiului ocupat si timpului necesar realizarii de copii.
Suportul fizic care trebuia sa insoteasca in permanenta "softul" a disparut insa treptat. Muzica poate fi acum pastrata pe calculator, un spatiu infinit mai vast decat orice "biblioteca" de casete ori cd-uri tipica pentru perioada CD/MC.
mp3 este numele simplu ce imbraca complexitatea unor cercetari asidue in domeniul codarii/decodarii audio efectuate de unele din cele mai prestigioase institute din lume. Ce ne-a adus mp3? Usurinta manevrarii, impartasirii [sharing-ului] melodiilor preferate cu prietenii, reducerea semnificativa a spatiului necesar pentru pastrarea unei piese si implicit simplificarea enorma a problemei transportului de muzica.
Care este efectul sesizabil de catre orice Ion si Marie? Uitati-va doar la lista proprie de melodii si cititi numarul ultimei piese... daca ati incarcat toata muzica pe care o aveti pe calculator sunt sanse mari ca acest numar sa depaseasca 500 [foarte des chiar cateva mii dar sa luam un caz mai general]. Acum ganditi-va cam cate piese aveati in colectia de casete de mai demult. Cat spatiu ocupau si cam cat va lua sa gasiti si sa ascultati o piesa. Comparati asta cu "ctrl+j"-ul pe care numai astazi l-ati facut poate de cateva ori.
Aveti la dispozitie de zeci, uneori sute de ori mai multe piese acum si o puteti asculta pe oricare cu efort minim.
Intrebarea care se ridica astfel: daca poti obtine cateva sute de piese dintr-o data de la un prieten, daca in cateva minute poti intra in posesia tuturor pieselor artistului tau preferat sau al deceniului tau muzical preferat, in ce masura mai suntem capabili sa apreciem calitatea materialului ascultat cand avem la dispozitie atat de mult?
Imi amintesc ca mi-am copiat vreo 2-3 cd-uri de la o cunostiinta cu albume de gothic, hard rock si altele... dupa mai bine de 1 an mai erau formatii care inca nu le ascultasem. Si aici era vorba de mai putin de 400 de melodii.
In era in care imi pot purta fara probleme toata colectia de muzica la mine si pot asculta orice piesa doresc la orice moment, suntem cu totii condamnati sa ne fim proprii DJ profesionisti.
Exemplul cel din urma - BLOGGING...
Ajung astfel si la punctul final al problemei exceselor: prin intermediul internetului si al hosting-ului de blog-uri fiecare om isi poate pune pe tapet o parte din el insusi o frantura din personalitatea si framantarile proprii.
Ma aflu deci in fata unui ocean de franturi de oameni, un ocean de idei, de evenimente si sentimente pe care nu le voi putea cunoaste niciodata in intregime. Copacul [ca sa vezi cum zboara mintea: din ocean a ajuns copac...] acesta are infinit de multe ramuri si nu pot spera sa explorez vreodata toate cele care ar putea sa fie interesante sau chiar importante pentru mine. Sunt cu siguranta mii de posturi care ar putea sa imi ofere informatii, trairi, senzatii de valoare nemasurata pentru mine si totusi probabilitatea sa imi pierd timpul cu altele inutile in cautarea acelora este covarsitoare.
Sunt deci blogurile un exces in prezent? Strica oare numarul lor ridicat sau multimea nemasurata de posturi cu o relevanta submediocra pentru cei mai multi cititori?
E dreptul fiecaruia sa decida ce si cum citeste... intre timp noi toti... scriem!
Have a nice click!
Ni se arunca deseori aceasta fraza inca de cand suntem copii si ne intindem la joaca prea mult sau mancam prea multa ciocolata sau bem prea mult suc.
Perceptia generala este ca excesele de orice fel nu sunt sanatoase. Nu atat fizic [pentru ca la asta se refera cel mai des] cat psihic prin dezechilibrele pe care le provoaca. Am sa sustin aceasta afirmatie cu 3 exemple simple in care probabil ca multi se pot regasi:
Exemplul 1 - Trisatul....
Cu totii am jucat la un moment dat in viata un joc pe calculator, am ajuns intr-un punct in care dificultatea sa depaseste capacitatile noastre corelate cu doza de chef de a starui in rezolvarea unui puzzle, uciderea unui monstru sau - de ce nu? - castigarea unei curse. In momentele acestea iti doresti uneori sa ai la dispozitie un instrument ajutator care sa iti usureze munca. Aplauze va rog pentru ... cheat-uri! Acel "dirty little helper" care sa ne faca viata un strop mai usoara.
Efectul? Indicii ascunse sunt relevate, arma are gloante infinite respectiv tubul de nitrous e tot timpul plin...
Cred ca in momentul asta v-ati prins incotro bat. Apare excesul, utilizarea fara limite a unui element gandit ca fiind limitat in joc; dispare farmecul jocului odata cu dezechilibrul dintre problema de rezolvat si mijloacele puse la dispozitie. Un element gandit sa fie folosit rar, sa aiba o anumita importanta in joc, cade in banalitate la fel cum farmecul unei lalele paleste cand o vezi intr-o sera din Olanda alaturi de alte mii.
Exemplul 2 - mp3...
Sa vedem, cati dintre voi mai au in casa un casetofon? Nu combina muzicala, nu boombox cu CD player... ci casetofon cu radio in cel mai fericit caz. Sau - ca sa atac problema din alt unghi - cand ati auzit ultima oara termenul de walkman?
Era o vreme in care casetele audio erau unul din cele mai comune mijloace de transport si pastrare a melodiilor, o vreme in care domneau "Side A", "Side B", 60', 90', FFWD, REW. Omul de rand avea acces oarecum limitat la cantitati mari de muzica [sau orice material audio for that matter] in primul rand datorita tehnologiei, a spatiului ocupat si timpului necesar realizarii de copii.
Suportul fizic care trebuia sa insoteasca in permanenta "softul" a disparut insa treptat. Muzica poate fi acum pastrata pe calculator, un spatiu infinit mai vast decat orice "biblioteca" de casete ori cd-uri tipica pentru perioada CD/MC.
mp3 este numele simplu ce imbraca complexitatea unor cercetari asidue in domeniul codarii/decodarii audio efectuate de unele din cele mai prestigioase institute din lume. Ce ne-a adus mp3? Usurinta manevrarii, impartasirii [sharing-ului] melodiilor preferate cu prietenii, reducerea semnificativa a spatiului necesar pentru pastrarea unei piese si implicit simplificarea enorma a problemei transportului de muzica.
Care este efectul sesizabil de catre orice Ion si Marie? Uitati-va doar la lista proprie de melodii si cititi numarul ultimei piese... daca ati incarcat toata muzica pe care o aveti pe calculator sunt sanse mari ca acest numar sa depaseasca 500 [foarte des chiar cateva mii dar sa luam un caz mai general]. Acum ganditi-va cam cate piese aveati in colectia de casete de mai demult. Cat spatiu ocupau si cam cat va lua sa gasiti si sa ascultati o piesa. Comparati asta cu "ctrl+j"-ul pe care numai astazi l-ati facut poate de cateva ori.
Aveti la dispozitie de zeci, uneori sute de ori mai multe piese acum si o puteti asculta pe oricare cu efort minim.
Intrebarea care se ridica astfel: daca poti obtine cateva sute de piese dintr-o data de la un prieten, daca in cateva minute poti intra in posesia tuturor pieselor artistului tau preferat sau al deceniului tau muzical preferat, in ce masura mai suntem capabili sa apreciem calitatea materialului ascultat cand avem la dispozitie atat de mult?
Imi amintesc ca mi-am copiat vreo 2-3 cd-uri de la o cunostiinta cu albume de gothic, hard rock si altele... dupa mai bine de 1 an mai erau formatii care inca nu le ascultasem. Si aici era vorba de mai putin de 400 de melodii.
In era in care imi pot purta fara probleme toata colectia de muzica la mine si pot asculta orice piesa doresc la orice moment, suntem cu totii condamnati sa ne fim proprii DJ profesionisti.
Exemplul cel din urma - BLOGGING...
Ajung astfel si la punctul final al problemei exceselor: prin intermediul internetului si al hosting-ului de blog-uri fiecare om isi poate pune pe tapet o parte din el insusi o frantura din personalitatea si framantarile proprii.
Ma aflu deci in fata unui ocean de franturi de oameni, un ocean de idei, de evenimente si sentimente pe care nu le voi putea cunoaste niciodata in intregime. Copacul [ca sa vezi cum zboara mintea: din ocean a ajuns copac...] acesta are infinit de multe ramuri si nu pot spera sa explorez vreodata toate cele care ar putea sa fie interesante sau chiar importante pentru mine. Sunt cu siguranta mii de posturi care ar putea sa imi ofere informatii, trairi, senzatii de valoare nemasurata pentru mine si totusi probabilitatea sa imi pierd timpul cu altele inutile in cautarea acelora este covarsitoare.
Sunt deci blogurile un exces in prezent? Strica oare numarul lor ridicat sau multimea nemasurata de posturi cu o relevanta submediocra pentru cei mai multi cititori?
E dreptul fiecaruia sa decida ce si cum citeste... intre timp noi toti... scriem!
Have a nice click!
Sunday, April 29, 2007
Average start-up crap
Complaints & grievances [copyright George Carlin] chiar de la inceput?
Dupa ce ca mi-au trebuit cateva zile sa ma hotarasc sa creez un blog [si asta dupa luni de contemplare ocazionala a ideii] acum trebuie sa ma lovesc de zeci de optiuni si setari care trebuie facute inainte sa incepi. La fiecare yes/no cresc sansele sa ma razgandesc si sa nu mai scriu nimic.
Dar nu degeaba am ajuns aici. Nevoia de a lasa din cand in cand cateva randuri scrijelite pe o coala fie ea si virtuala e prea puternica pentru a ma impiedica "de-un ciot".
Aveam cateva idei foarte bine structurate privitor la primul meu post. Procesul in sine de creare a "jurnalului" mi-a purtat gandurile in alta parte. [sunt obisnuit sa ma las dus de val dupa cum veti observa cu siguranta din nenumaratele divagatii cu care voi presara textele ce vor urma... daca vor urma...]
Ca sa imi iau o piatra de pe inima vreau sa precizez cat mai repede posibil ca nu, nu m-am luat dupa Raul in alegerea template-ului :). Pur si simplu imi place negrul asta cel mai mult. Probabil cu timpul voi trece la fondul alb pentru ca e mai usor de citit si nu oboseste privirea atat de mult [sau va trece el, si atunci voi ramane eu la negru :P]
"Sfarsit de prefata" [inca ma lupt cu editorul] sau "Sa inceapa ghiveciul!"
Pe langa multiplele maruntisuri care dau de lucru piticilor de pe creierul meu, la inceput de drum mi-am pus problema cum sa incep fara sa cad in banal, in penibil, in cliseu ca novice in domeniul digital diary-ului. Dar pentru ca inevitabilul deja s-a produs si am cazut in butoaiele cu substantele sus-numite cred ca n-are rost sa-mi mai bat capul cu asta.
Si atunci sa intro-bag in scena si primul aspect al monologului meu, o problema probabil deja tratata de mii de diary-isti [din pacate nu suport termenul de blog/blogger asa ca il voi ocoli pe cat posibil, chiar daca asta va presupune sa creez hidosenii lngvistice ca cea dinaintea acestei paranteze] si anume motivul pentru care cineva se apuca sa scrie un jurnal regulat sau neregulat.
Si ca sa rezum totul la punctul meu de vedere [caci noua barbatilor ni se micsoreaza pe zi ce trece orizontul pana ajunge un punct... acela e punctul nostru de vedere] voi enumera ce cred eu ca sunt principalele motive pentru care se apuca cineva de scris:
1. lipsa unei vieti sociale suficient de dezvoltate corelata cu lipsa unei ocupatii consumatoare de timp.
2. spiritul de turma... "daca ala si-a tras blog, doar n-oi fi io mai prost"
3. posibilitatea prezentarii unui produs/serviciu oferit de cel care scrie jurnalul respectiv [aici e vorba de o categorie aparte - firme sau indivizi care profita de acest trend din lumea virtuala si exploateaza un spatiu gratuit de reclama]
4. persoane care printr-un astfel de jurnal impartasesc cunostiinte de specialitate, comunica cu altii care sunt in acelasi domeniu sau cu altii interesati de acesta
5. dorinta de a dovedi si in mediul virtual ca esti unic, nevoia de afirmare si, mai important, nevoia de recunoastere a meritelor proprii [poate insusi motivul cel mai important din spatele tuturor actiunilor noastre]
6. nevoia de un loc in care sa poti pastra amintiri, ganduri, senzatii... franturi de viata.
Si acum dupa ce ati parcurs aceste puncte si ati cazut de acord cu unele, le-ati dezaprobat pe altele si v-ati mai gandit la alte cateva zeci care s-ar potrivi aici, sa continuam:
Cu siguranta multi ne amagim ca nu ni se potriveste decat punctul 6. cand de fapt printre motivele noastre se regasesc si celelalte.
Personal speram sa deschid jurnalul cu ceva deosebit, ceva special, ceva unic, ceva la care nici un alt blogger [damned word!!!] nu s-a gandit pana acum. De ce ar fi insa ceva special/unic/deosebit? E doar un post creat la un moment obisnuit din zi [hehe, 2AM e obisnuit] de un om obisnuit intr-un loc obisnuit de pe pamant. Ce-a iesit ? Exact ghiveciul la care ma asteptam... o prabusire sonora de ganduri disparate suprapuse si intrepatrunse.
Data viitoare va fi mai bine... Ceea ce stiu ca am reusit prin insasi insiruirea aceasta dezlanata de idei, este sa va las o impresie despre forma [nu fondul] posturilor ce vor urma, sa va obisnuiesc cu stilul meu de a scrie, de a edita [sau de a NU edita :P] si cu greselile inerente de scriere/exprimare pe care nu voi avea prea des timp si chef sa le corectez.
Daca tot am facut elefantul sa ii pun si coada sa nu se termine brusc. Astfel va urez tuturor browsing placut in continuare si fie ca urmatorul vostru click sa va duca intr-un loc cat mai interesant.
Dupa ce ca mi-au trebuit cateva zile sa ma hotarasc sa creez un blog [si asta dupa luni de contemplare ocazionala a ideii] acum trebuie sa ma lovesc de zeci de optiuni si setari care trebuie facute inainte sa incepi. La fiecare yes/no cresc sansele sa ma razgandesc si sa nu mai scriu nimic.
Dar nu degeaba am ajuns aici. Nevoia de a lasa din cand in cand cateva randuri scrijelite pe o coala fie ea si virtuala e prea puternica pentru a ma impiedica "de-un ciot".
Aveam cateva idei foarte bine structurate privitor la primul meu post. Procesul in sine de creare a "jurnalului" mi-a purtat gandurile in alta parte. [sunt obisnuit sa ma las dus de val dupa cum veti observa cu siguranta din nenumaratele divagatii cu care voi presara textele ce vor urma... daca vor urma...]
Ca sa imi iau o piatra de pe inima vreau sa precizez cat mai repede posibil ca nu, nu m-am luat dupa Raul in alegerea template-ului :). Pur si simplu imi place negrul asta cel mai mult. Probabil cu timpul voi trece la fondul alb pentru ca e mai usor de citit si nu oboseste privirea atat de mult [sau va trece el, si atunci voi ramane eu la negru :P]
"Sfarsit de prefata" [inca ma lupt cu editorul] sau "Sa inceapa ghiveciul!"
Pe langa multiplele maruntisuri care dau de lucru piticilor de pe creierul meu, la inceput de drum mi-am pus problema cum sa incep fara sa cad in banal, in penibil, in cliseu ca novice in domeniul digital diary-ului. Dar pentru ca inevitabilul deja s-a produs si am cazut in butoaiele cu substantele sus-numite cred ca n-are rost sa-mi mai bat capul cu asta.
Si atunci sa intro-bag in scena si primul aspect al monologului meu, o problema probabil deja tratata de mii de diary-isti [din pacate nu suport termenul de blog/blogger asa ca il voi ocoli pe cat posibil, chiar daca asta va presupune sa creez hidosenii lngvistice ca cea dinaintea acestei paranteze] si anume motivul pentru care cineva se apuca sa scrie un jurnal regulat sau neregulat.
Si ca sa rezum totul la punctul meu de vedere [caci noua barbatilor ni se micsoreaza pe zi ce trece orizontul pana ajunge un punct... acela e punctul nostru de vedere] voi enumera ce cred eu ca sunt principalele motive pentru care se apuca cineva de scris:
1. lipsa unei vieti sociale suficient de dezvoltate corelata cu lipsa unei ocupatii consumatoare de timp.
2. spiritul de turma... "daca ala si-a tras blog, doar n-oi fi io mai prost"
3. posibilitatea prezentarii unui produs/serviciu oferit de cel care scrie jurnalul respectiv [aici e vorba de o categorie aparte - firme sau indivizi care profita de acest trend din lumea virtuala si exploateaza un spatiu gratuit de reclama]
4. persoane care printr-un astfel de jurnal impartasesc cunostiinte de specialitate, comunica cu altii care sunt in acelasi domeniu sau cu altii interesati de acesta
5. dorinta de a dovedi si in mediul virtual ca esti unic, nevoia de afirmare si, mai important, nevoia de recunoastere a meritelor proprii [poate insusi motivul cel mai important din spatele tuturor actiunilor noastre]
6. nevoia de un loc in care sa poti pastra amintiri, ganduri, senzatii... franturi de viata.
Si acum dupa ce ati parcurs aceste puncte si ati cazut de acord cu unele, le-ati dezaprobat pe altele si v-ati mai gandit la alte cateva zeci care s-ar potrivi aici, sa continuam:
Cu siguranta multi ne amagim ca nu ni se potriveste decat punctul 6. cand de fapt printre motivele noastre se regasesc si celelalte.
Personal speram sa deschid jurnalul cu ceva deosebit, ceva special, ceva unic, ceva la care nici un alt blogger [damned word!!!] nu s-a gandit pana acum. De ce ar fi insa ceva special/unic/deosebit? E doar un post creat la un moment obisnuit din zi [hehe, 2AM e obisnuit] de un om obisnuit intr-un loc obisnuit de pe pamant. Ce-a iesit ? Exact ghiveciul la care ma asteptam... o prabusire sonora de ganduri disparate suprapuse si intrepatrunse.
Data viitoare va fi mai bine... Ceea ce stiu ca am reusit prin insasi insiruirea aceasta dezlanata de idei, este sa va las o impresie despre forma [nu fondul] posturilor ce vor urma, sa va obisnuiesc cu stilul meu de a scrie, de a edita [sau de a NU edita :P] si cu greselile inerente de scriere/exprimare pe care nu voi avea prea des timp si chef sa le corectez.
Daca tot am facut elefantul sa ii pun si coada sa nu se termine brusc. Astfel va urez tuturor browsing placut in continuare si fie ca urmatorul vostru click sa va duca intr-un loc cat mai interesant.
Subscribe to:
Posts (Atom)